luni, 21 martie 2011
joi, 10 martie 2011
Carpaţii, "solniţa" Europei
de Gabriel Gheorghe
Intelectul uman a produs în imense perioade de timp numai erori.
Nietzsche
Nietzsche
S-a spus de numeroase ori că Istoria trebuie rescrisă periodic.
De ce trebuie ca fiecare epocă să-şi scrie Istoria?
Pentru că, pe măsură ce ştiinţele pozitive sporesc cunoaşterea lumii, apar mai bine conturate desfăşurările trecute şi, ca urmare, se obţin viziuni mai aproape de adevăr, de realitate.
Dar ce este de fapt adevărul ?
Este un mod specific uman de înţelegere teoretică, tehnică şi practică a vieţii şi universului. Această înţelegere n-a fost totdeauna aceeaşi: atomii lui Democrit reprezentau o înţelegere a realităţii, cei comtemporani o cu totul altă înţelegere a aceleiaşi realităţi. Nu realitatea s-a schimbat, ci înţelegerea noastră.
Pe parcursul timpului nu s-a trecut deodată de la înţelegerea din vremea lui Democrit la cea din vremea noastră, ci printr-o evoluţie lentă, treptată, diversele perioade istorice având înţelegeri specifice, ceea ce înseamnă că omenirea se mişcă asimptotic la adevăr, la cunoaşterea realităţii înconjurătoare.
Asemănător s-a întâmplat cu fulgerul, tunetul, ploaia şi ninsoarea, cu nenumăratele aspecte din natura înconjurătoare pentru care înţelegerea şi explicaţiile au variat de-a lungul timpului.
Din aceste puţine considerente rezultă că adevărul poartă pecete istorică, că fiecare epocă are adevărurile ei...
Puţinătatea cunoaşterii este răspunzătoare de faptul că istoria scrisă în Evul Mediu şi chiar până în secolul al XIX-lea, deşi cu pretenţii de ştiinţă, n-a însemnat uneori mai mult decât povestiri ştiinţifico-fantastice.
Când celebrul Max Müller, la jumătatea secolului trecut, "descoperă" un leagăn primar la Arienilor (agricultori şi păstori) pe cel mai înalt platou al Asiei, la peste 4 500 m altitudine, unde solul nu se desgheaţă decît două săptămâni pe an, n-a suscitat nici o reacţie din partea savanţilor contemporani lui.
Să-l cităm chiar pe Max Müller:
...Il existait un petit clan d'Aryas établis probablement SUR LE PLUS HAUT PLATEAU DE L'ASIE CENTRALE (subl. ns.) et parlant un language qui n'était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l'allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes. Ces Aryas étaient AGRICULTEURS (subl. ns.) et étaient déjà parvenus à un certain degré de civilisation. (3, p.269)
…Exista un mic grup de arieni, stabiliti probabil PE CEL MAI INALT PLATOU AL ASIEI CENTRALE (subl. ns.) si vorbind o limbã care nu era ìncã sanscrita, nici greaca, nici germana, dar care continea ìn germeni toate aceste dialecte. Acesti Arieni erau AGRICULTORI (subl. ns.) si ajunseserã deja la un oarecare grad de civilizatie.
Conaţionalul său Isaac Taylor califică, spre sfîrşitul veacului, descoperirile de acest fel:
Il n'y a pas de plus curieux exemple des aberrations de la science (2, p. 173).
Nu existã exemplu mai curios de aberatii ale stiintei.
Noi am găsit, din păcate, numeroase astfel de erori fundamentale scrise şi răspândite chiar de unii savanţi iluştri, dar nu este aici locul de a le menţiona:
I.Taylor citează cîteva astfel de nume:
Il est instructif de voir combien sont médiocres les arguments qui suffirent à convaincre les plus grands érudits de l’Allemagne et de l'Angleterre Pott, Lassen, Grimm, Schleicher, Mommsen et Max Müller que les Aryens étaient originaires de l'Asie, d'où, par migrations successives, ils étaient venus s'établir en Occident... cette opinion, quoique peu fondée, fut universellement acceptée... (2, p.16), subl. ns.
Este instructiv de vãzut cìt de mediocre sìnt argumentele care furã deajuns sã convingã pe cei mai mari eruditi ai Germaniei si ai Angliei Pott, Lassen, Grimm, Schleicher, Mommsen si Max Müller cã Arienii erau originari din Asia de unde, prin migratii succesive, venirã sã se stabileascã ìn Occident … aceastã pãrere, desi putin fondatã, fu acceptatã ìn mod universal…
O eroare nu mai puţin importantă este inventarea de către istoriografia medievală a unor Goţi, care nu au putut să existe şi care nu reprezintă, fără doar şi poate, decît un alt nume pentru Geţi.
Această dovadă va fi făcută în Studiul Introductiv al unei ediţii bilingve, latină/română, a Istoriei Geţilor, scrisă de Iordanes, la 551 e.n., operă al cărei titlu original este: De origine actibusque Getarum (Despre originea şi faptele Geţilor), în care numeroşi istorici au văzut o imaginară confuzie a lui Iordanes, get el însuşi, între aşa-zişii goţi şi geţi.
Dacă ar fi luat ca îndrumar Natura, savanţii pe care i-am amintit, şi mulţi alţii, s-ar fi scutit de a aduce lemne în pădure, bufniţe la Atena şi apă cu sacaua la Mare, adică să-şi irosească viaţa fără vreun folos.
Condiţiile de mediu, cele care asigurau conservarea vieţii oamenilor şi a animalelor care le susţin existenţa, erau cele dintâi de identificat. Dacă ar fi făcut acestea, aceşti savanţi iluştri n-ar mai fi trebuit să caute la mii de kilometri distanţă, în Asia centrală, ci le-ar fi fost deajuns drumul ideatic pînă în centrul Europei, în Spaţiul Carpatic, Canaanul Europei, cum a numit Tröster Ardealul.
În Istoria Transilvaniei, compendiu anonim, din Biblioteca Vaticanului, manuscris latinesc 6 263, cca 1530, filele 204-253 scrie: Principatul este mai mult decît fericit şi mai mult decît oricare altul este fertil pentru orice... aici s-a trăit extraordinar de uşor.
Asemănător raportează numeroşi alţi martori oculari, Paul Strassburg (1632), Evlia Celebi, Marsigli, Petrus şi Paulo Manutius (1596), Johann Filstich (1728) etc. etc. Să-l mai cităm, parţial, pe Erasmus H.S von Weismantel (1688-1749):
Această ţară are pământul cel mai minunat şi cel mai mănos... cu puţină muncă şi osteneală el produce cele mai frumoase şi mai bune grâne, cît şi zarzavaturi şi bucate...
Este curios cum istoriografia maghiară din secolul trecut a susţinut teza, care s-a prelungit pînă în contemporaneitate, că Ardealul, care, împreună cu zonele extracarpatice, constitua în mileniile precedente singurul spaţiu din Europa ce asigura integral condiţiile necesare zămislirii, conservării şi desăvârşirii vieţii umane, a fost nelocuit timp de 1000 de ani pînă au sosit ungurii din centrul Asiei ca să-l populeze.
Această istoriografie pentru somnambuli este ridiculizată de aspecte limpezi din geologie, fiziologie etc. imposibil de pus la îndoială şi de contestat.
În fig. 1 se prezintă ilustrativ concluziile cercetării efectuate sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angeles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această Universitate (5).
Fig. 1 – Vechea civilizaţie Europeanã ca parte a lumii strãvechi în perioada maximei sale expansiuni, mileniul V î.e.n.
Obiectul cercetării profesoarei M. Gimbutas au fost resturile arheologice din neolitic (6000 - 2700 î.e.n.). Urmele de vieţuire umană şi obiectele descoperite în săpăturile arheologice se găsesc, în toate ţările, în muzee şi în locuri special amenajate.
După cum se vede din fig. 1 (5, p.54), în mileniul V î.e.n., Europa, cu excepţia spaţiului Carpatic şi a zonelor pericarpatice, era o imensă pată albă, reallitate care se coroborează cu absenţa scheletelor din neolitic în ceea ce astăzi se numesc Franţa, Anglia, Germania etc.
Surprinsã, la sfîrşitul cercetării sale, M. Gimbutas scrie (5, p. 55, ediţia română): Nu este clar ce a determinat impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a Vechii Civilizaţii Europene.
Întrebarea este legitimă. De ce în Carpaţi a apărut o societate umană organizată, s-a dezvoltat o civilizaţie primară grandioasă, iar în alte zone ale Europei nu s-a întâmplat nimic asemănător.
Numărul erudiţilor care au observat şi scris despre această diferenţă calitativă este foarte mare: Mommsen, Virchow, Clémence Royer, André Lefèvre, André Piganiol, Pierre Lévêque etc. etc., dar fără să găsească şi explicaţia acestui fapt.
Fiziologia nu se născuse, pentru unii, sau nu ajunsese la desăvîrşire, pentru alţii.
Noi am publicat (6, p.49) bilingv, română/engleză, un articol intitulat Sarea, criteriu pentru regândirea istoriei în care, pe baza datelor oferite de fiziologie, am conchis că nu există sare, nu există viaţă de tip uman şi, evident, nici istorie şi istorici, lingvistică şi lingvişti etc. etc.
Le sel est absolument indispensable à la vie physiologique de l'homme... (7, p.5)
Sarea este absolut indispensabilã vietii fiziologice a omului.
Fără să ştie de Na şi K, prin observaţii de toată ziua, ţăranii din străvechea antichitate ştiau că fără sare nu există viaţă.
Numai aşa se explică textul din Evanghelia după Matei 5/13: Voi sînteţi sarea pământului. Capra cu trei iezi aduce pentru ieduţii ei drob de sare la spinare, iar în basmul Sarea în bucate morala este: fără miere şi fără zahăr poate omul să trăiască, dar fără sare nu (!!)
Ceea ce ştiau ca ţărani, au uitat după ce s-au făcut domni şi au fost şcoliţi prin universităţi domniile lor istoricii şi lingviştii din diverse timpuri şi locuri.
Să cităm în context şi două referinţe americane:
a. Without salt, the body goes into convulsions, paralysis, death (Fãrã sare, corpul intrã în convulsii, paralizie, moarte) (9, p.381)
b. Over many generations, only those humans survived who could carefully conserve enough sodium for good health. The rest perished (10, p.136)
a. Fãrã sare, corpul intrã ìn convulsii, paralizie, moarte.
b. Dupã multe generatii, numai acei oameni au supravietuit care au putut sã-si pãstreze cu grijã destul sodiu pentru o bunã sãnãtate. CEILALTI AU PIERIT (subl. ns.)
Cu mult înainte de articolul menţionat (6), noi scrisesem, în colaborare, partea de fiziologie a nutriţiei pentru o enciclopedie practică de artă culinară (11), ocazie cu care ne-am încredinţat de rolul covîrşitor al celor 15-16 oligoelemente (oligo = oleacă, puţin) anorganice care, deşi se găsesc în cantităţi mici sau foarte mici în organismul uman, sînt indispensabile pentru realizarea funcţiilor vitale minimale ale organismului.
Între celelalte, sodiul (Na) şi potasiul (K) sînt implicaţi în metabolismul muşchiului inimii, în realizarea şi păstrarea tonusului, prin rolul lor în producerea excitaţiei neuromusculare, a tuturor muşchilor, inclusiv a celui cardiac, la păstrarea echilibrului acido-bazic, la realizarea presiunii osmotice intraorganice etc.
Concluzia: deşi ponderea Na şi K în organismul uman nu reprezintă mai mult de 0,5 - 0,6% din masa corpului (un corp de 70 kg conţine cca 245 g K (0,35%) şi 105 g Na (0,15%), fără ele viaţa de tip uman nu este posibilă.
În tabelul 2.7 din cartea amintită (11) noi am pus K şi Na pe două coloane alăturate astfel că se observă uşor că, la lapte şi produse lactate, cantităţile de K conţinute sînt de cca 2-3 ori mai mari decît cele de Na; la carne şi produse din carne, acelaşi raport variază în genere de la 1/2 la 1/4-1/5 în favoarea potasiului. Cam acelaşi raport se regăseşte şi la peşti şi alte vietăţi acvatice etc. Însă, la produsele cerealiere, legume şi fructe, disproporţia dintre Na şi K este foarte mare, Na putînd reprezenta 1/10 faţă de conţinutul de K, dar ajungînd în unele cazuri şi 1/100 sau chiar 1/200.
Concluzia: cantitatea de K de care organismul are nevoie se obtine din alimentele ingerate, ìn timp ce nevoile de Na ale organismului nu pot fi asigurate prin alimentatie.
Fãrã o alternativã la aceastã situatie limitã, mamiferele superioare, inclusiv omul, ar fi fost sortite disparitiei. Alternativa au reprezentat-o depozitele de sare gemã. Cel mai bogat continent ìn resurse de sare ste Europa, urmatã de America de Nord. Cele mai dezavantajate continente sìnt Asia, Africa si America de Sud.
România este spaţiul cel mai favorizat de pe glob, atît în ce priveşte cantitatea de sare, cît şi calitatea sării şi mai ales prezenţa unor masive de sare la suprafaţa solului (Fig. 2).
Fig. 2 – Pe muntele de sare de la Meledic (Subcarpaţii Vrancei)
Ca un corolar al fiziologiei umane, viaţa de tip uman nu a putut apărea decît într-un spaţiu cu surse de sodiu la îndemână. În Europa nu a existat decît un singur astfel de spaţiu, cel Carpatic, leagănul civilizaţiei europene.
Încă din Neolitic în curtea fiecărui ţăran exista un bolovan de sare pe care, când se-ntorceau de la câmp, vaca, oaia etc. îl lingeau, luându-şi raţia de sodiu pe care le-o cerea organismul. Când plecau în transhumanţă cu turmele de oi, la iernatic, ciobanii carpatici duceau cu ei, pe măgăruşi, cantităţi suficiente de sare pentru ei şi pentru oi, ca să le ajungă pînă-n primăvară, pînă la revenirea acasă, în Carpaţi, singura sursă de sare la suprafaţă în tot spaţiul transhumant pericarpatic.
Am reţine atenţia asupra unui fapt deosebit de important pentru istoria Europei care n-a fost încă menţionat: au existat sălaşe ale păstorilor valahi în spaţiul din Nordul Mării Negre, pînă-n Caucaz, în Peninsula Balcanică, pînă la Marea Egee şi Marea de Marmara, în Iliria şi Panonia, pînă la Marea Adriatică, de unde primăvara turmele reveneau în Carpaţi. În toate spaţiile circumcarpatice menţionate mai sus nu există sare la suprafaţă, de aceea, la fiecare plecare, în transhumanţă, toamna, păstorii luau cu ei sarea trebuincioasă pînă la revenirea în Carpaţi, în solniţa Europei.
Nu există, şi nu era posibilă, o transhumanţă inversă, din aceste zone adiacente spre Carpaţi, pentru că nimic nu putea veni din zone fără sare, unde, înainte de stabilirea unor drumuri ale sării, pentru aprovizionarea continuă cu sare, nici oamenii, nici animalele lor nu puteau dăinui.
Oaia a fost domesticită, în Spaţiul Carpatic, încă în Mezolitic, cu circa 10 000 ani în urmă, de unde s-a răspândit prin astfel de pendulări periodice, la început, neapărat cu samarii doldora de sare cărată pe măgăruşi.
Necesarul minim de sare este stabilit astfel, în lucrările de specialitate: 1g/zi la copii sub un an, 10 g/zi la cei între 1 şi 14 ani, 25 g/zi la adulţi, la muncă uşoară, şi 35 g/zi la muncă grea, în zona temperată.
Cifrele medii de consum de sare variază de la ţară la ţară. În practică rezultă o cantitate medie de cca 7,5 kg/an.persoană.
Pentru animale sînt necesare: 10-30 g/zi de vacă care de lapte (în ultima vreme se preferă furaje sărate), 7-15 g/zi de oaie, 5-10 g/zi porc etc.
În industria alimentară se folosesc: 2-2,5% sare la unt şi margarină, 1,75-3,25% la brânzeturi, 1,5-2% la legume conservate, 3-20% la legume murate, 2-6% la mezeluri şi carne conservată, 10-30% pentru conservarea peştelui etc.
Din cifrele de mai sus (12) rezultă că pentru existenţa fizică (!) a oricărui grup uman sînt indispensabile mari cantităţi de sare..
De asemenea, trebuie reţinut că, pînă la apariţia frigiderelor, mari cantităţi de sare erau folosite pentru conservarea alimentelor.
Eminentul antropolog român Dr. Dardu Nicolăescu-Plopşor, într-un interviu (v. “Magazin” nr. 33 din 13 august 1983, p. 7) arată: Sarea a fost dintotdeauna folosită de om în alimentaţie. O dovadă indirectă a acestei supoziţii o constituie, după unii oameni de ştiinţă, faptul că aşezările omeneşti cele mai vechi se regăsesc, de regulă, pe văi şi NUMAI ÎN APROPIEREA IMEDIATÃ A UNOR MASIVE DE SARE.
Această menţiune a regretatului Dardu Nicolăescu-Plopşor, referitoare la aşezările umane d i n C a r p a ţ i, c o i n c i d e p î n ã l a i d e n t i t a t e c u r e l a t ã r i l e l u i H e r o d o t (sec. V î.e.n) care, în Cartea IV § CLXXXI - CLXXXV, pomeneşte diverse populaţii vieţuind lângă un deal de sare şi un izvor de apă.
În interviul citat, Dardu Plopşor continuă: Asemenea constatări au îndemnat o serie de cercetători să avanseze ideea că, în procesul evoluţiei hominizilor spre om, consumul de sare ar fi jucat un rol important.
Într-adevăr, în aria Culturii Cucuteni (mileniul IV î.e.n), între aşezările neolitice de la Tîrpeşti şi Tolici, în pădurea Toliciului, s-au descoperit cîteva izvoare de apă sărată, cunoscute şi folosite încă în Precucuteni III. Descoperiri asemănătoare s-au făcut şi în alte zone ale Culturii Cucuteni, dar şi în Cultura Criş (cca 5000 î.e.n.). Pentru surse a se vedea Revista "Getica", 1-2/1992, p. 56.
În acest context, nu trebuie să mire că cele mai vechi urme materiale (diafize de tibie şi de femur aparţinînd unui hominid) de acum cca 1 800 000 - 2 000 000 ani au fost descoperite în Spaţiul Carpatic, pe malul Lacului Getic, pe teritoriul comunei Bugiuleşti, judeţul Vâlcea, în punctul numit Valea lui Grăunceanu, de către antropologii români Constantin şi Dardu Nicolăescu-Plopşor. Comunicate şi atestate la diverse congrese internaţionale, aceste decoperiri ar putea reprezenta prima staţiune australopitecină descoperită pe continentul european, cele mai vechi urme de vieţuire umană, din perioada de început a procesului de hominizare, în cea mai timpurie etapă din istoria omenirii, prepaleoliticul.
Viaţa umană nu a putut apărea decît într-o zonă cu sare la îndemână. Spaţiul Carpatic reprezintă un astfel de loc priviligiat natural. Între toate zonele lumii, Spaţiul Carpatic se bucură de cea mai mare densitate de resurse de sare: peste 300 masive de sare, de calitate deosebită, uşor de exploatat, unele fiind chiar la suprafaţa solului, sub forma unor munţi (dealuri) de sare. În afara acestor peste 300 masive de sare, situate pe ambele versante ale Carpaţilor, în Spaţiul Românesc se mai găsesc peste 3 000 de izvoare sărate (Dr. I.P. Voiteşti, 1920) şi numeroase lacuri sărate (Amara, Razelm, Lacul Sărat etc.).
Mama noastră ne-a spus că, în copilărie, după primul război mondial, în comuna Pietricica, judeţul Bacău, luau, cu găleata, apă sărată, dintr-o slatină, cu care găteau mâncarea.
Începînd din mileniul VI î.e.n. are loc o explozie demografică, iar apoi o înmulţire permanentă a populaţiei, astfel că oamenii au trebuit să se răspîndească, să trăiască şi în zone lipsite de zăcăminte de sare.
Dependenţa de sare fiind fiziologică, naturală, a făcut ca această răspîndire a populaţiei să fie condiţionată de asigurarea aprovizionării continui cu sare a populaţiilor care roiau din Spaţiul matcă. Aşa s-au dezvoltat străvechile drumuri ale sării care pleacă din Carpaţi, radial, în toate direcţiile: spre sud, spre vest, spre nord, spre est, ca o Roză a vînturilor. De-a lungul acestor drumuri au apărut noi şi noi aşezări omeneşti, din ce în ce mai depărtate de sursele de sare.
Un astfel de drum pornea de la salina Slănic, trecea prin Bucureşti, unde a şi rămas o arteră care poartă numele Drumul sării, traversa Dunărea şi ajungea pînă la Bosfor.
Transportul la distanţe din ce în ce mai mari nu era scutit de dificultăţi şi de pericole, riscuri care trebuiau plătite. De aceea, sarea era scumpă, ajungînd în unele momente, în anumite zone, monedă de schimb. Din această situaţie s-a născut expresia a fi (prea) sărat = a fi (prea) scump, referitor la un bun, o marfă. De asemenea, avem expresia dacă se varsă sare iese ceartă, justificată numai de raritatea şi preţul ridicat al sării în acele timpuri.
Fiind un produs de mare preţ, sarea făcea parte, în unele zone, dintre produsele care se aduceau ca daruri la altarele diverselor divinităţi.
Pe măsura îndepărtării oamenilor de sursele naturale de sare ia naştere un comerţ deosebit de prosper cu sare, ca aliment de strictă necesitate. Rolul sării în istorie a fost crucial: Veneţia s-a dezvoltat, la-nceput, datorită comerţului cu sare şi a purtat războaie ca să nu piardă monopolul comerţului cu sare, iar Londra şi Hamburgul s-au dezvoltat în legătură cu comerţul cu sare.
Dardu Plopşor susţinea că, la Geţi, sarea era considerată ca având însuşiri mitico-magice, aşa-zisele fructiere dacice nefiind altceva decît recipiente rituale pentru sare.
Asupra însuşirilor mitice lucrurile sînt neîndoielnice. J.J. Ehrler (13. p. 46) scrie: Jurămîntul (românilor) se depune pe AP|, P#INE şi SARE (subl. ns.), deoarece se ştie că românul - odată ce a jurat pe acestea - îndură mai degrabă tortura şi îşi dă viaţa decît să declare ceva sau să-şi trădeze complicii, aşa după cum s-a întâmplat în mai multe rânduri. Este vorba de un jurămînt sacru!
În Căluş, un ritual preistoric atestat numai în România, o datină multimilenară în legătură cu o zeitate zoomorfă (CALUL), în Cercul sacru se depun pentru a fi vrăjite de Căluş, numai produse - simboluri ale alimentaţiei - ale Spaţiului Românesc: DROB DE SARE, seminţe, dar numai din plante care cresc în Spaţiul Carpatic din străvechime: grâu, mei, orz, ovăz, secară, niciodată porumb (Ion Ghinoiu, Căluşul, comunicare prezentată la S.C.{. GETICA, la 19 iunie 1993).
Aspectul magic este foarte răspîndit: sarea se foloseşte în diferite descântece şi în talismane, pentru vindecarea unor boli (14, p. 19, 84, 202, 245, 247, 376, 384, 388, 393).
Ca simboluri ale alimentaţiei, ale condiţiilor minimale de existenţă, la Români, şi numai la Români, oaspeţii dragi erau şi sînt primiţi cu pâine şi sare, în semn de prietenie şi de ospitalitate.
Două forţe ocîrmuiesc lumea: Foamea şi Dragostea (Schiller). Foamea era condiţia de existenţă a insului, dragostea a speciei. Ca specia să subziste trebuie ca inşii care o compun să-şi asigure, în primul rând, existenţa individuală. De aceea, alimentaţia, simbolurile ei, reprezenta o constantă existenţială care-i jalonează insului şi, indirect, speciei, viaţa, de la naştere la mormînt. Nimic nu se făcea fără rost în momentele de început ale existenţei umanităţii ca şi pe tot parcursul evoluţiei sale, pînă de curând, la apariţia aşa-zisei societăţi de consum. În antecedentele sale omul a depins de natură şi a colaborat cu ea, într-un proces, el însuşi, natural. Viaţa nu era uşoară, iar omul era format şi pregătit pentru lupta zilnică a vieţii. De aici totul, în existenţa sa, decurgea şi se înfăptuia sub imperiul necesităţii, moaşa oricărui act conştient din lunga istorie a umanităţii.
Când, azi, constatăm că numeroase popoare europene, ne referim la cele care ne-au lăsat menţiuni în acest sens, îşi revendică originea Carpatică (spanioli, francezi, englezi, danezi, scandinavi), iar pentru altele, dacă nu găsim arătări ale lor, directe, ne vorbesc documentele de diverse feluri, tot scenariul de desfăşurare al acestei evoluţii îşi are temeiul în condiţiile mai uşoare, mai favorabile pentru viaţă oferite, în mod natural, de Spaţiul Carpatic, una din acestea fiind aceea că a reprezentat, milenii în şir, solniţa Europei.
Bibliografie
1 Zaborowski, M.S. Les peuples Aryens d'Asie et d'Europe, Paris, Octave Doin, 1908, 439 p.
2 Taylor, Isaac. L'origine des Aryens ... (Traduction de l'anglais), Paris, Vigot Frères, 1895, 332 p.
3 Müller, Max. La science du langage, Paris, A. Durand et Pedone Lauriel, 1867, 530 p.
4 Weismantel (von) Erasmus A.S. Scurtă descriere a ţinuturilor Moldovei, ap. Călători străini despre ţările române, vol. VIII, ESE, 1983
5 Gimbutas, Marija. Civilizaţie şi cultură. Ed. Meridiane, 1989, 296 p.
6 Revista "GETICA", nr. 1-2/1992
7 Stocker, Jean. Le sel, Paris, PUF, 1949
8 Mollat, Michel (Edit.). Le rôle du sel dans l'histoire, Paris, PUF, 1968, 334 p.
9 Young, Gordon. Salt, the essence of life. In: "National Geographic", september 1977, vol. 152, nr. 3.
10 Adams, Ruth and Murray, Frank. Minerals, kill or cure? N.Y. Larchmont Books, 1977, 370 p.
11 Gheorghe, Gabriel et al. Arta culinară. Mică enciclopedie practică, Ed. Ceres, 1982, 464 p.
12 Atudorei, C. et al. Cercetarea exploatarea şi valorificarea sării, Ed. Tehnică, 1971, 396 p.
13 Ehrler, J.J. Banatul de la origini pînă acum - 1774, Timişoara, Ed. Facla, 1982, 208 p.
14 Candrea, I.A. Folclorul medical român comparathttp://getica.go.ro/solnita.htm
sâmbătă, 19 februarie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)